- Cristian, mai ai timp sa te razgandesti! Nu e bine ce faci!
- Mama, termina! Nu imi spui tu mie ce sa fac! M-am rastit deosebit de brutal de cum a terminat ea de vorbit.
- Nu-ti dai seama, fiule, ca va fi mai greu pentru ea? Trebuie s-o vada si ea!
- Ce sa vada? O papusa inerta? La care abia i se disting trasaturile? Asta vrei sa vada? Tu crezi ca i-ar fi mai usor dupa aceea? Eu nu cred! Mama, nu vreau sa intervii in zilele astea! lasa-ma sa fac asa cum cred eu ca trebuie sa fac. Daca nu iese bine, imi va fi mai usor sa ma consolez daca nu voi avea pe cine sa dau vina!
- Te rog...mai incerca ea impreunandu-si mainile. Te implor! Nu face greseala asta!
- Mama! Tu ai auzit ce-am spus? Lasa-ma in pace!
Am urcat nervos in camera, insa acolo, am clacat. Patul mare, frumos aranjat, mi-a adus aminte de trairile de poveste prin care am trecut de fiecare data cand am tinut-o in brate pe mama Sarei...Abia am apucat sa asez sicriul pe masa de birou, si m-a napadit plansul care ma chinuise de dimineata, nu a mai avut rabdare...Oh! Doamne! Ce durere! Ce disperare! M-am ghemuit pe fotoliul meu, nebun de durere, simtind ca-mi explodeaza tamplele...Oh! Dar nu aveam timp sa plang...Mai aveam multe de facut...Sara-Maria va avea o inmormantare asa cum merita copilul lui Cris Reyn!
M-am recules, am facut un dus, si m-am pregatit pentru orele ce urmau. Am deschis geamurile larg. Era cald in camera...Am asezat sicriul descoperit in dreptul ferestrei...Incepea sa miroase...s-au mi se parea? Oricum racoarea de gheata a lunii Februarie ma va ajuta. Pe micuta mea printesa nu o va deranja frigul...
Am iesit hotarat din camera si m-am indreptat spre telefon. Am format prima data numarul soacrei mele. Voi avea nevoie de ea! O va ajuta pe fiica ei sa-si revina! Sau cel putin speram din tot sufletul sa fie asa! Eram convins ca voi avea nevoie de tot ajutorul din exterior de care puteam dispune. Doar iubirea mea nu ii va fi de ajuns de data asta!
- Alo? Oh! vocea Irinei, mi-a inecat vorbele. Cum oare sa-i dau cumplita veste? Intr-o fractiune de secunda m-a fulgerat gandul ca e era hipertensiva, si as putea sa-i provoc un atac cerebral, sau un infarct...
- Irina, am inceput eu, incercand sa par cat mai calm. Mili este la spital...
Mama Emilyei si-a tinut pentru cateva clipe respiratia, apoi a expirat cu zgomot...
- Ce s-a intamplat?
- A avut un accident...am soptit, strangandu-mi ochii cu cealalta mana.
- E grav?
- Ea va fi bine! Asa m-au asigurat doctorii, dar...a...pierdut copilul...
- Oh! Nu! Vai! Mili!
- Maine o inmormatez pe fetita noastra, ati putea veni pe mai multe zile? Voi avea nevoie de tot ajutorul, s-o linistesc pe Mili...
- Am concediul de anul trecut! Asta inseamna ca as putea veni poimaine...Nu am cum sa ajung maine...
- E foarte bine si asa...
- Dar tu maine ai nevoie de ajutor...
- Nu...Hm! Mili e la spital! Am nevoie de dumneavoastra doar de poimaine in colo...
- Nu inteleg!
- Mili, e...e...Imi venea atat de greu sa spui mamei ei ca Mili e in coma! Cum s-o feresc? Ce cuvinte sa folosesc? Ea stia foarte bine ce inseamna coma...
- Cristian, te rog! Spune-mi tot adevarul!
- Ei bine! Mili e in coma indusa la spital. Dupa spusele doctorului, va mai fi in coma doua-trei zile.
- E grav! Gemu ea, la celalalt capat al firului. Cum s-a intamplat?
- Era in masina cu soferul mamei...Au derapat pe polei, pe timp de ceata, s-au rostogolit pe camp, Mili a cazut din masina.
- Si Iacob?
- E foarte grav, azi dimineata inca nu era stabil...
- Saracul om...Cristian, nu pot sa ajung maine...
- Irina, e bine si poimaine...Am nevoie sa fi aici pe cand isi revine Mili...
- Ne vedem poimaine dimineata...
- Va astept la gara...
- Cristian, te simt la captul puterilor! Ai grija de tine...Te rog, pentru fata mea! Ai mancat ceva azi?
- Irina, linisteste-te! Voi avea grija de mine...
- Bine! Te pup...
Am asezat receptorul in furca, cu gandul la Irina...Femeia a primit cumplita veste ca fata ei este in spital, insa nu a scos nici o vorba despre copilul fetei sale. Nu m-a intrebat cum de o inmormantez pe nepotica ei maine...Nu a incercat sa ma convinga sa astept ca fata ei sa isi revina...Nu a insistat...Oh! Sa inteleg ca ea imi aproba hotararea? Ca ea gandeste la fel ca si mine? Ca si ea se gandeste ca ar fi prea mult pentru sotia mea? Ca ar fi in pericol sa clacheze...si s-o pierd?
- Mama, la ce ora este inmormantarea?
- La ora pranzului...raspunse ea inca foarte suparata.
- E bine! Nu tin sa vina foarte multa lume...Nu am nevoie de compasiune in jurul meu...Sunt si asa distrus! Eva a mai spus ceva?
- Nu am mai vorbit cu ei. Nu am vrut sa merg cu ei. Eva este foarte afectata! I-am lasat singuri... Imi pare rau pentru Eduard... Este intre sotia lui si prietenul lui...
- O sa rezolv problema chiar acum pentru ca tu sa te linistesti! De parca ar fi capatul lumii o discutie intre soti, sau intre prieteni! Mama, stii ceva? Irina ma intelege mai bine decat o faci tu! Ea nu a incercat sa ma faca sa ma razgandesc!
- Treaba ta, Cristian! Insa doar tu vei suporta consecintele!
Am ridicat din nou receptorul si am cautat numarul lui Eduard.
- Alo? Vocea placuta a Evei se auzi clar in receptor...Parea calma, insa eram sigur ca in momentul in care imi va auzi vocea se va agita din nou.
- Eva...Iarta-ma, te rog! Am inceput aproape in soapta, prinzand privirea uimita a mamei. Nu stiu daca ma mai auzise vre-odata sa-mi cer iertare de la cineva. A ridicat o spranceana, si m-a privit lung.
- Cris, ieri m-ai supus unui supliciu...
- Stiu, stiu...Dar m-am gandit numai la fetita mea! Am vrut sa fie un botez adevarat...Cu nasi adevarati...Nu culesi de pe strada...Eva, voi sunteti cei mai buni prieteni ai mei...Daca micuta mea ar fi avut zile, tot voi i-ati fi fost nasi...
