RASARIT DE SOARE

1

- Nu avem ce face trebuie s-o bagam in coma indusa! Creierul are de suferit la fiecare convulsie...Luati urgent masuri...Numai asa ea isi va reveni...

Am vazut cum una dintre asistente ii cauta vena si ii injecteaza serul care o va linisti in cateva secunde, cat ii va lua lichidului sa ajunga acolo unde trebuia...

Asa s-a si intamplat...Trupul lui Mili s-a linistit. Abia atunci unul dintre doctori s-a intors spre mine.

- Cum ati ajuns aici?

Nu i-am raspuns. Ochii mei o priveau in continuare pe femeia intinsa pe pat...Ochii mei vedeau cum ii deschid gura si o intubeaza...ochii mei vedeau cum ii erau aplicati senzorii pentru monitor...ochii mei vedeau cum ii erau intepate venele pentru perfuziile care o vor hrani...

Apoi cand toata vanzoleala aia din jurul ei s-a linistit, am facut cei cativa pasi pana langa patul ei...Nu mai era nici o sansa ca Mili s-o vada in viata pe Sara...Am oftat adanc, socat de tot ceea ce mi se intampla.

- Domnule, nu aveti voie aici!

- Pleaca! Am soptit eu periculos de incet.

- Hei! Chem paza!

- Nu ai decat! Fa ce vrei!

Nici macar nu m-am uitat spre persoana cu care vorbeam. Eu pompam in continuare, privind chipul livid al sotiei mele.

Usa s-a deschis si m-am asteptat ca cineva sa incerce sa ma scoata cu forta din acel salon, ba chiar m-am asteptat sa le simt bratele pe umerii mei, si tot corpul meu s-a incordat. Stiam ca nu voi iesi de acolo. Nu acum...

Insa nu am simtit nimic altceva decat curenti de aer, pe langa mine. Mi-am intors privirea pentru o secunda. In salon nu mai erau decat doua persoane in afara de mine. Doctorul de la neonatologie si doctorul Emilyei...Vorbeau in soapta...Insa stiam foarte bine despre ce ar putea vorbi...Stiam ca era impotriva protocolului intraspitalicesc ceea ce am facut eu, dar nu-mi pasa! Eu eram acolo, cu sotia mea si cu micuta mea Sara.

Am simtit palma grea de barbat pe umarul meu, si degetele puternice strangandu-mi-l cu putere.

- Domnule Reyn...va dam un ragaz...apoi ne vom intoarce la reguli...Trebuie doar sa-mi promiteti ca va veti conforma regulilor...dupa aceea, e bine asa?

Am clatinat capul si m-am reintors spre femeia mea, pompand in continuare. A mai trecut ceva vreme intr-o liniste apasatoare, pana cand am prins curajul sa ma misc. Am asezat-o pe micuta noastra langa trupul mamei ei...Micuta a tresarit usor...Oh! Doamne! A simtit apropierea mamei ei...Cu siguranta! Plansul mi-a inecat sufletul...Plangeam acum de-a binelea...As fi dat orice din lumea asta ca Mili sa isi fi strans macar pentru o clipa fetita vie la piept. Sa simta instinctul matern...Sa isi doreasca in viitorul apropiat sa il simta din nou...Sa isi poata lua ramas bun...Sa o linisteasca pe micuta ei, sa ii descrie drumul spre Rai...Cu siguranta, micuta ar fi inteles tot ce mama ei i-ar fi spus si ar fi plecat impacata...

Asa...micuta noastra a simtit apropierea mamei ei, insa nu a simtit imbratisarea ei...Am intins degetul aratator si i-am atins pieptutul atat de firav...Oh! inimioara inca ii batea...incet...tot mai incet...

Apoi nebunia m-a cuprins, pompand intr-una. Am dezvelit trupul sotiei mele, i-am desfacut nasturii pijamalei urate de spital...Vai! Trupul ei perfect! Era goala pe sub camasa aceea in dungi palide de la atata spalat...Avea usoare dare de sange pe interiorul coapsei...urmele nasterii prin care trecuse... M-am scuturat de emotia resimtita la vederea ei, am dezvelit trupsorul atat de mic si l-am asezat pe pielea pieptului mamei sale. Acolo intre sanii ei perfecti, umflati inca, datorita sarcinii, aproape de inima ei mare...Apoi am luat mana mamei si am asezat-o incet peste micuta...Oh! Doamne! Imaginea a fost sfasietoare...Imposibil de suportat...asa ca mi-am intors pentru o clipa privirea, pompand mereu, ritmic: unu pompa, unu pompa...Apoi cand am gasit din nou puterea sa rezist durerii, le-am privit din nou, si am verificat inimioara Sarei...Parca batea mai cu forta acum...Incerca sa se tina de ritmul calm al mamei ei...Le-am invelit grijului...Era destul de rece in camera...