RASARIT DE SOARE

11

- Haide, Reyn! Stii la ce ma refer!

- Victor, imi pare rau, insa am un program foarte incarcat in perioada asta! Si stii si tu, nu e bine sa incurcam lucrurile!

- Mai, mai, mai! Reyn se retrage, incet, incet! Foarte bine, flacaule! Vom avea si noi loc in fata, rase vesel Victor, fara sa se simta ofensat de refuzul meu. Insa urmatoarele cuvinte m-au iritat putin:

- Ce zici, Emily Lara, nu ii tii tu locul sefului tau la un lichior bun, intr-un local bun?

- Nu, multumesc...sopti ea coborand ochii, rosind usor.

- Asta este! Poate altadata! Reyn, spor la munca, ne vedem lunea urmatoare...Pa frumoaso!

I-am condus eu de data asta, nu am vrut ca Emily sa fie in apropierea lor. Voi avea grija, foarte mare grija de ea! Nimeni nu va mai trece de mine si nimeni nu va mai planui nimic impotriva noastra.

Dupa plecarea celor de la Mobbstill ziua a fost linistita. Emily a facut ecograful, fara sa se impotriveasca...si m-am linistit, totul era bine!

Cand am intrat in casa, mama ne-a intampinat cu o scrisoare pentru Mili. Am observat-o cu coada ochiului, si m-am incruntat. Fata ei a albit, de parca tot sangele i s-ar fi scurs din obraji, si-a dus o mana la inima, si cu cealalta a luat plicul, care tremura intre degetele ei, ca niste aripioare de fluturi...Era pe punctul sa se prabuseasca...

- As vrea sa o citesc singura, te superi? A soptit ea, cu ochii in pamant.

- Esti bine, Emily? Mama, te rog adu-mi un pahar de apa.

Am dirijat-o spre sofa, speriat.

- Haide, Mili! Nu te speria in halul asta pentru o scrisoare. Esti alba ca ceara! Hai linisteste-te! Ce naiba! Indiferent ce ti-a scris nu trebuie sa te afecteze atat de tare. Nu uita, inima ta e bolnava inca...uite, bea putina apa... iti aduc si o tableta. Mananci si apoi o citesti. Altfel nu te las singura.

Am incercat sa fiu cat de autoritar am putut fi fara sa o sperii...A facut tot ce i-am cerut ca un robot, fara sa spuna un cuvant, fara sa fie cu noi...era undeva departe, speriata...Am urcat impreuna in camera...Ea nu era stapana pe picioarele ei...umbla impleticit si respira sacadat...

- Esti sigura ca vrei sa ramai singura?

- Da. Vreau sa fiu singura...

- Bine, draga mea.

Am simtit ca nu ar trebui s-o las singura, cu toate ca ea mi-a cerut...insa mi-am calcat pe suflet si am iesit...

- Cristian, Mili nu arata prea bine!

- Stiu, mama. Dar e vointa ei! Trebuie sa-i dau spatiu! Cat de cat!

Am ramas o vreme pe sofa, insa nu am avut rabdare multa vreme, asa ca am hotarat sa urc. Poate are nevoie de mine.

Am gasit-o pierduta in ganduri, cu capul in piept, fara sa fie in stare sa scoata un cuvant. Am inteles ca nu erau vesti bune. Chipul ei spunea totul. Am strans buzele si m-am apropiat in graba, imbratisand-o, sustinand-o, cautandu-i privirea...

- Mili, scumpa mea...va fi bine, vei vedea...

- Nu va fi bine, a soptit ea stins. Nu mai mergem acasa. Vine ea aici. Vine dupa mine, vine sa ma duca acasa. Vine sa ma desparta de tine...

Ultimele cuvinte le-a rostit inecate in lacrimi, gatuite de durere...tonul disperat al ultimelor ei cuvinte mi-a dovedit cat de legata era de mine! Cat de dependenta era de mine! Asta m-a multumit, doar asta imi doream, nu? De cand am hotarat ca o vreau, m-am rugat sa pot sa o leg de mine in orice mod cu putinta...planurile mele mi-au iesit foarte bine! Acum, insa, exista un pericol! Cineva voia sa mi-o ia, si cu acel cineva nu stiu cum voi lupta. Nu as vrea ca Mili sa fie nevoita sa aleaga intre mine si mama ei, si stiam ca eu nu voi putea s-o las sa plece...Atunci de ce m-a durut sufletul cand i-am auzit disperarea din glas?