Sub pretextul maestriei unei mâini dibace
Brațul nopții se lasă spre tine și oferă pace.
Pe când tu te-ascunzi în deasa lumină neon,
Noaptea caută împlinirea mângâierii,
Nu caută pe alta, e sătulă de oricare alt om...
Vrea doar simțirea ta, cea a iubirii.
Când frigul este de negăsit și durerea doarme,
În patul unui alt iubit, te caută luna nopții
Și chiar de în cearșafurile mele somnul doare
Pășesc spre vis doar ca să-ți mângâi sorții.
De te-am gândit cu ură vreodată, îmi pare rău!
Mă îndoiesc că noaptea te va aduce înapoi...
Să-mi arăți calea luminii, să fiu doar al tău
În traseele de fum ce conduc spre singularul doi.
Cum de toată viața e o seară continuă fără tine?
Când tot ceea ce fac, fac atât de bine
Și când știu că mai mult decât mine n-ai să vezi,
E greu să existe cineva mai bun pentru tine
Și e aproape imposibil să crezi
Că te mai iubesc... în noaptea nopților
Și-n ultima greutate a greutăților!
Uită, uită, uită... răbdarea mi-este nemuritoare!
Când stiloul se va așterne pe patul nefăcut
Lângă buza-ți lată, temătoare...
Să-mi asculți sărutul simplu, tăcut!
Căci toată esența este cuprinsă-n acte pătrunzătoare
Ca noaptea aceasta simplă și brațu-i plin de căutare.
Dar revin, iarăși, la realitatea scindată de fapte demente
Și privesc cum protocolul uitării îmi fură din argumente
Și ajung să iubesc fără a mai cunoaște de ce, ori pe cine...
Uitând adesea să-mi păstrez iubita, să mă revăd cu tine.
Și-așa trec prin noaptea veșnică, cu lumânarea încă aprinsă,
Întărind credința doar că să pot trece prin beznă.
Te-am iubit atât de mult, încât nu cred că o să mai reușesc...
Te doresc atât de mult, încât nu cred că te mai iubesc.
Oglinda minții, paradigmă, lucrare eclectică.
Cine m-a pus să fiu un gânditor în simțirea spirociclică?!
