Aseară, un foc, parcă din pietre țintuind în stele
Mistuia pădurea, ruptă într-o clipă din etern.
Păsări crude zburau spre cele efemere,
În timp ce corpurile mari ardeau în lut și lemn.
Scântei albe urcau, stele roșii coborau,
Prin cercul de corbi ce ațâța fumul mistuitor.
Ochiul lunii privea copacii cum cădeau
Peste râul ce oglindea venele rădăcinilor.
Un urlet de lup, durere în crud și violul naturii
Se repetau ca într-un carusel nebun de foc,
Iar pauza ce trebuia să oprească oful nopții,
De toată durerea-i verde, nu a mai avut loc.
Acum, în dimineața uluitor de rece și calmă,
Cenușa se împrăștie precum valurile de nea,
Apa curge spălând carnea arsă și murdară
În bălți adânci, lacrimi lungi ce plâng durerea.
Corbii s-au așezat pe pieptul unui urs golaș,
În ciuguleli subțiri îi desenează crucea de final.
Nu se mai aude nici colinda vreunui copilași,
Nici încleștarea coarnelor de cerb secular...
Amuletele de cărbune se adună ușor în vânt,
Scuturile de scoarță plutesc pe râu în jos,
Nu se mai aude cornul haitei libere de lup,
Nu se mai cântă în scorburi din naiul cel vânjos.
Cărările pădurii s-au astupat cu pădurea însăși,
Darurile naturii s-au desfăcut și s-au aruncat.
Doar pe dealul din penumbră, se vede iarăși
Frumusețea unui codru, într-un ultim stejar cocoșat.
