Poposind în valea celor stinși, Moartea spune:
''Suspin în dorul vieții, suspin în dorul vieții de apoi!
Eu sunt cea care vă curmă viața, dar norocoșii... voi!''
Apoi își pleacă fruntea peste mâini și lume.
Când gândul de-a murii ea însăși i-a răsărit
A încercat să fugă, să plece din legea divină,
Absolvindu-se singură de bunătate și vină,
Iar Dumnezeu a lăsat-o să zacă în infinit.
Acolo, în negurile unei secunde cât milenii,
Moartea și-a regăsit locul în divina creație.
N-a mai vrut trup, n-a mai dorit respirație
Și-a rămas precum un duh înafara cărnii.
Acum umblă, aparent, aparent fără de lege
Printre oameni, animale și codrii înverziți
Urmărind cu atenție pe aceia ce sunt pregătiți
De a-și primii judecata ce cu bunătate înțelege.
''Suspin în dorul tinereții, suspin în oful bătrâneții
Eu cea care fericită încheie testul cel mai important,
Știind că ce urmează este începutul cel mai fascinant
Și-s tristă-n fața ignoranței însemnătății vieții.''
