Cuvintele prind viață, le cresc ghiare și picioare
Și te aleargă și te înhață, ca albinele pe floare.
Nu am dat eu oare ce era mai bun de oferit?
De ce cuvintele să-mi zboare spre floarea ce s-a ofilit?
De n-am prins eu cugetul minților înțelepte,
De ce nu mi-e recunoscut sensul credinței drepte?
Măcar atât voiam să văd pe piedestalul alb,
Ce-l privesc adesea în visul ce m-a înnodat...
.
Un liber arbitru simplu și pribeag,
Dar tânărul luceafăr îmi face semn să tac.
Voința mea este văzută ca agresiune
Și, câteodată, lipsit de orice fel de presiune
Îmi lipesc buza joasă de cea de sus
Și toate albinele mă înțeapă în limbă și puls,
Chemând hotarele îndepărtate în orizont,
Să-mi văd nemurirea visată ancorată în port.
.
Oare n-am oferit ce era acolo drept sacrificiu?
Oare sunt încâlcit în multitudinea de nuanțe de viciu?
Așa o fii! Dar spre durerea pietrelor căzătoare,
Avalanșa mea e oprită pe a plafonării vale,
Ca un gând venit senin, între două vise ciudate,
Uitat, blocat de uitările ce ni sunt oferite, forțate.
Un liber arbitru slab și transparent...
Deja nu mai este vorba de context, ori argument.
A rămas doar necesitatea unei guri deschise,
Unei forțe interioare de mult, de mult, promise.
.
Copite de libertate, spinare dură de voință, de căință.
Un cal ce absoarbe timpul în fiecare noapte tristă
Făcându-și culcuș în zorii unei noi zile, în fân de râset.
Asta a mai rămas, să mă transform instant în calul tunet,
Fulgerul păstrându-l pentru actele spirituale,
Dar tot ce am scris aici sunt idei conspirationale.
Trebuie să fiu,
trebuie să fii,
trebuie să fim!
Doar atât!
Și, evident, nimic mai mult...
