Mi-aștern ca să mă culc
Un așternut ce trage încet de nuc
Și îmi atinge geamul blând,
Adorm în ritmul mut!
Pierd două-trei rafale de vânt,
Pierd însăși lipsa unui sfânt
Când crucea-mi stă în legământ
Cu mintea și inima-mi bătând.
Îmi silesc la somn simțurile
În timpul remanierii de lumină.
Doar văzul îmi poartă gândurile
Spre palma ce plutește acvilă.
Îmi amintesc și-acum, demultul...
Când degetul mic mi-era o noutate
Și iată-mă acum, necăruntul,
Aflat îngândurat la degetul cel mare.
Palma, pumn mi se încleștează,
Doar ca să văd cuprinsul meu întreg
Și nimic nu-mi mai rimează,
Decât un puls, iubind alert.
După atâtea degete, ajungând de la mic la mare,
Trecând prin setea mării, într-un răsărit de soare,
Exact la fel, ba chiar mai ceva ca înainte...
Ce pot să zic, știi... sunt doar niște cuvinte.
Dar după ce din amintiri mă trezesc,
Îmi deștept inima ce-mi recomandă purul gest:
O cruce, un tacâm de inimă...
Și după atât amar de timp, o felie de rimă
În următorul „te iubesc!"
