Telefonu-i scapă printre degete, poșetă și buzunare
De parcă nu-i crăpată inima, se sfărâmă și ecranul.
Nici ea nu mai știe ce face, cine e sau ce mai are
Și simte că viața o privește rece, aruncând banul...
Ce pică, pică și așa rămâne, ea nu deține control,
Nici măcar pe unde trece când merge pe străzi,
Iar vederea îi pulsează în boabele unui semafor,
E rece vântul verii, e rece și rochia aleasă astăzi.
O rod călcâiele, o doare capul, îi curge lacrima.
Printre picioarele-i, nici gândacul nu se pierde.
E măruntă, înghesuită de tot ce înainte adora,
Când pe cer aruncă privirea, nimic nu mai vede.
A fost trădată de relațiile interumane, sihăstrie.
Când se luptă cu familia să poată zbura puțin
Își amintește că a putut, dar nu vede să mai fie
Un înger al stelelor iubirii, doar coroană de spini.
Inspiră doar aerul nopții de câteva luni de zile,
Nu doarme, trăiește în lumina artificială, rece.
Are doar dorul odihnei dimineții peste pupile
Și speră că arsura inimii și plânsul vor trece.
Evită să mă privească în ochi, seara în stație,
O văd din patru în patru zile, doar așa o știu.
Nu știu unde stă, dar am alt nivel de intuiție
Față de ea, care nu cunoaște ce pot să-i fiu.
De ce nu vede frumusețea lunilor de vară?
Când îi va obosi osteneala și-i va goni frica?
Sunt sigur că nu mai are mintea prea clară,
Dar zbiară pescărușii și-o cheamă plaja...
Să-și tolănească corpul plin de suferințe.
Când ea nu-și dă interesul către aspect
Reușește să respecte ale modei tendințe,
Nu doar la port, dar și-n croiala de suflet.
Așa se leagă doi străini din aceeași lume.
Surâzând mi-am zis să mă opresc acum,
Să n-o mai gândesc ieșind dintre ruine,
N-o să mă aibă, cobor în stație inoportun...
Să-i dea Dumnezeu calmul mult râvnit!
Prea multă durere pentru o femeie copil...
Frumusețea ei din gânduri grele m-a sucit
Și imaginația prinde un curs abominabil.
Noaptea se lasă peste conversațiile mele,
Nimeni nu-mi poartă ranchiună astă seară.
Priveam zâmbind la primele infantile stele
Până când... De ce n-am coborât și eu la gară?
