Înc-o carte tot degeaba

nimic nu e uitat,doar eu

Cenușa nu își va uita niciodată focul
Îl va blestema de fiecare dată când e luată de vânt
Și aruncată-ntr-un colț, unde locul
E murdar și gri și-aduce a mormânt.

Și nici galbenul nu e uitat de soare și tâmâie
De emoții, gelozii și-o teamă glacială
De atâtea veșnicii-ntr-o veștedă gutuie
Privind în ochii morții c-o tentă de sfială.

Nici cerul scurt nu-și uită albastrul tentativ
Și-mi răsucesc mirarea către el și-i cer
Să cânte cu mine un întreg portativ
Căci vine noaptea-apoi și n-am ce să-i ofer...

Nici cuvintele vreodată nu-și vor uita tăcerea
Căci mute-au fost de timpuri încoace...
Și nici îngeri damnați nu-și uită învierea
Nici vara nu-și uită toamna ce-o-ntoarce.

Dorul nu uită nici el scânteia ce-l aprinde
Și nu mai am ceruri și nici răni să-ți mai dau
Decât o nemurire pe care se întinde
O durere lungă și-un scurt și simplu "Au...!".

Margini nu mai am și-acum cu nesfârșire
Am să simt tot ce-am simțit pân-acum limitat
Cu nesfărșirea ultimei pagini pe care am scris de iubire
Căci moartea și tăcerea te vor iubi-ncetat.

Murindu-mi învierea-am încercat să-mi uit
Viața toata în lipsă stranie de tine
Căci și moartea are o inimă din care-am frânt
Un alt gând greșit ce nu e despre mine.

Și nici cântece fragile nu-și uită mierlele ucise
Și nici marea nu te uită, căci după ce i-ai ieșit neudat
A secat de dorul tău și dânsa se răcise
Ca și mine de altfel,dar nu-ți amintești căci m-ai uitat...