FIRUL VIETII

19

- Nu...oricum va trebui s-o fac...Imi inchipui ce este in sufletul ei, am soptit eu.

- Mili, nu o suni pe Irina, pana nu te aud eu. Este spre binele tau si al ei. Ea a suferit cat a fost aici, a plans mult si a plecat acasa cu sufletul greu...Ea nu mai exista pentru tine. Si asa cum te-a durut pe tine, trebuie sa te gandesti ca pentru ea a fost cu atat mai greu. A trecut prin doua pierderi...prima data prin pierderea noastra, si a doua oara te-a pierdut pe tine...Eu imi pot inchipui ce durere a simtit, pentru ca am fost in aceeasi situatie...

L-am privit o clipa lunga, incercand sa imi aduc aminte de ultimele zile cu ea...insa ultima luna in casa asta era atat de cetoasa, incat nu prea imi mai aminteam de acele zile...Au fost zilele in care pentru mine nu a mai existat nimeni altcineva. Nimeni in afara de vocea din mintea mea. L-am privit si am rostit clar si raspicat:

- Cristian, dragul meu, vreau s-o sun pe mama mea! Formeaza-mi te rog numarul. Nu mi-l amintesc.

- Mili, rosti el cu voce joasa. Daca te prind ca bravezi, e de rau, sa stii! Nu asta imi doresc! Nu trebuie sa faci pe viteaza. Imi doresc sa treci de faza asta! Insa daca ai o cat de mica indoiala, daca tu crezi ca te-ar putea afecta mult mai tare decat ai putea tu suporta, atunci, nu o face...Nu vreau un nou chin pentru tine...

- Ca o fac azi, ca o fac maine, e acelasi sentiment, Cris. Va trebui s-o fac la un moment dat. Nu are rost sa o chinui pe ea asteptand momentul potrivit care s-ar putea sa fie sau sa nu fie...

- Mili, adu-ti aminte ca acum doua ore nici nu ai vrut sa vorbesti cu ea...iar tu acum vrei sa...

- Stiu, dar Cris, cand v-am vazut pe voi doi...

- Bine. Dar, te rog ai grija...daca simti ca nu faci fata, inchizi! Voi vorbi eu cu ea, si ii voi explica eu ce ai incercat sa faci. Nu se va supara...

A format numarul si mi-a intins receptorul, muscandu-si usor coltul buzei...Am luat receptorul si l-am dus la ureche asteptand sa sune la celalalt capat al firului. A sunat de cateva ori, apoi am auzit vocea.

- Alo?

Oh! Era vocea mamei mele! as fi recunoscut-o dintr-o infinitate de voci...Ce ciudat...Nu reuseam sa-mi amintesc multe imagini cu ea...doar cele in care ea fusese in casa asta...insa vocea ei as fi recunoscut-o oricand. Am inchis ochii si inima a inceput sa se agite, insa totusi, am reusit sa rostesc cuvintele:

- Buna, mama!

Doamne Dumnezeule! Ce durere am simtit in piept cand am rostit acest cuvant. Mi-am amintit invidia ce o simtisem pentru mama si Maia pentru ca ne aveau pe noi...si cat de disperata am fost ca eu nu il voi auzi nicidata de la copilul meu...Am retrait cu atata intensitate acel moment in care el m-a obligat sa-l rostesc...Cat de hotarata am fost sa fac orice imi cere doar sa nu-mi ia vocea ei...

- Mili, tu esti? Intreba vocea din receptor...

- Da, mama...Vocea mea era inecata de emotie. Inca imi staruia in minte acea amintire...cum ma obligase el sa o imbratisez...

Oh! chipul lui avusese trasaturile brute ale unui calau...Cum oare a gasit puterea...nici nu indrazneam sa-mi ridic privirea. Mi-am dus doar mana libera la piept incercand zadarnic sa-mi linistesc inima. Cristian era deja pe punctul de a apasa butonul de intrerupere a discutiei. Am clatinat doar din cap, oprindu-l.

- Da, mama eu sunt. Am vrut doar sa iti aud vocea, si sa iti spun ca sunt bine, sa nu iti mai faci griji pentru mine...si ca...imi pare rau ca te-am facut sa treci prin asa ceva...