Ce iluzii...foc de gheață, sfidător mișel iubirii
Deslușeam pe mii de fețe, când se scutur' trandafirii
Și din vraja lor cea dulce numai spini au mai rămas,
Vi i-ați pus la căpătâi, ei sunt zeii voștri azi!
Cum îmi colinda prin raiuri, și etern și poezie
Gândul îmbătat de basme când visa ce e iubire,
Iară 'cela vis prea tandru de zâmbiri și non-cuvinte
N-ar încape-n jocul strâmt de săruturi inspide.
Dară când ceasul nopții, secundă parcă-ți pare
Și-n irișii vii pieri ca valurile-n mare,
De poți din imposibil un căpătâi zidi,
Zâmbind a van o viață în suflet să îl ții,
Când poți muri prea lesne sub foc de sărutare
Ce-ți pârjolește suflul sub dulcea ei ardoare
Și niciun semn spre viață să nu îți mai dorești
Doar Eros să distrugă a timpului pereți,
Când zenitul și marea, din neatins fac una
Ca-n strânsa lor idilă să-și scalde amorul lumea
Și prea nesățios, prea omenesc îți pare
De-ai vrea s-ajungi la Zeus pe orișicare cale,
Când dorul și Tanatos, letal îți sunt la fel,
Un vag infern de inimi ciobite cu eter,
Când ca o nălucire, deja te trec fiori
La gândul celor zile sorbite de-amândoi,
Atunci de dorul urlă când visul e-n fărâme,
Știind c-a mia oară, fărâme vor rămâne,
Cum până și minciuna pare-o speranță sfântă,
Iar depărtarea piere-n pasului derută,
Așa atunci când simți că nu îți mai ești tu,
Și inima-ți tânjește s-apuce pe alt drum,
Când liniștea vorbi-va prin ochii-i adâncii
Vei înțelege arta...ah, arta de-a iubi...
