Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

38. Seminare politice

„Exişti fără să fii..."

În lunga sa carieră de temnicer, colonelul Kudreavţev învăţase să mintă fără să spună minciuni.

În fiecare duminică acesta organiza, pentru deţinuţii care munceau din greu toată săptămâna, seminare politice.

Îi îngrămădea, pe brigăzi sau pe toţi odată, în clubul penitenciarului ori pe platoul de instrucţie, dacă era timp bun, şi le vorbea.

Erau de fapt nişte monoloage, pe care le rostea în faţa acelor amărâţi, solemn, cu grandoarea unui general aflat în preajma unei mari bătălii.

Chiar dacă el nu era decât un colonel.

Dar – cu atât mai mare se vădea răspunderea.

Mai întâi îşi punea dinainte, pe masa acoperită cu o bucată de stofă roşie, o sticlă de alcool de doi litri, din care‑şi turna într-o cană de tablă. Sorbea conţinutul ca pe un ceai rece, mestecându-l gânditor cu linguriţa.

Mergea prin cuvinte cum ar fi mers printr-un câmp noroios, cuvintele erau multe şi greoaie.

Avea răspunsuri pentru toate întrebările, mai ales pentru cele care nu se pun niciodată.

Bă, toată lumea e atentă, toată lumea se uită la mine?! începea el, continuând:

Morala şi cinstea sunt prejudecăţi burgheze.

Apoi se adresa direct acelor „seminarişti" lihniţi de foame.

Omul trebuie să muncească doar pentru raţia de alimente. Restul e surplus. Noi vom face din pâine un mijloc de tortură. Iar mai exact – din lipsa ei. Foamea va fi o armă de luptă a proletariatului.

De multe ori se enerva din senin, concluzionând:

Cine trăieşte în lagărul nostru mai mult de zece ani e un sabotor: sau a muncit prea puţin, sau a mâncat prea mult.

Câteodată, la îndemnul lui Kudreavţev, se înjghebau discuţii despre fericirea planetară, despre cum va arăta planeta în mileniile trei şi patru, despre revoluţia mondială, care urma să cuprindă globul întreg chiar în următoarele 4-5 luni.

Se aşeza pe un colţ al mesei, punea picior peste picior, îşi aprindea o ţigară şi scruta asistenţa cu ochii lui friguroşi:

Revoluţia mondială e aproape, afirma dânsul şi se uita dincolo de geam, când se aflau în club sau peste gard, când erau în curte. De parcă voia să se convingă dacă aceasta n-a sosit deja.

Doctrina mea, zicea dânsul, nu se rezumă la cum să vă fac fericiţi, ci cum să deveniţi demni de fericire.

Apoi cobora în sală sau pornea printre rânduri, se oprea în dreptul bătrânului preot Florenski ca să-l atenţioneze:

Dumnezeu te-a trădat, popo, dacă te-a dat pe mâinile mele. Uite că eu pot face ceea ce el nu se încumetă. Eu te pun la carceră şi numai să încerce el să mi te scoată! Niciodată! Pentru că dânsul ştie că aici eu sunt mai mare. Aici eu dictez. Aici eu sunt dumnezeu.

Kudreavţev, care era adeptul unui ateism aproape religios, începea să se intereseze:

Am mai auzit, părinte, că te simţi bine în carceră. Lucru care mi se pare firesc. Pentru că închisoarea mi se arată de multe ori ca o sfântă mănăstire, cu nesfârşite posturi, cu aspre rânduieli, cu pedepse menite să spiritualizeze omul. Iar temnicerii mei – ca nişte îngeri căzuţi, care vă ajută să vă mântuiţi mai abitir.

Kudreavţev visase în tinereţe să se facă preot. Dar biserica din sătucul lor avea unul. Abia după moartea acestuia putea râvni să-i ia locul. Iar acela era încă tânăr. Şi atunci n-a mai avut răbdare şi într-o zi şi-a descărcat revolverul în el, tocmai când oficia: acesta s-a prăbuşit peste psaltirea deschisă, stropind-o cu sânge. Vestea despre curajul unui adolescent care trăsese într-un preot îngenuncheat în altar ajunsese la Lenin. Cel puţin aşa povesteşte Kudreavţev. Şi Lenin ar fi spus: căutaţi-l şi daţi-i un post, revoluţia are nevoie de oameni cinstiţi ca el. Aşa a început cariera lui strălucită.

Kudreavţev avea o satisfacţie deosebită să le facă din deget cărturarilor din penitenciar, pe care-i atenţiona, cu blândeţe părintească.

Unicul lucru pe care-l ştiţi voi în această viaţă e să vorbiţi. Ce profesie o mai fi şi asta?!

Nu, îi răspundea cuviincios câte cineva dintre filozofi, după ce mai întâi ridica mâna ca să poată răspunde. Noi ştim să gândim.

Gândiţi, bă! Dar gândirea voastră să nu zdruncine statul. Voi sunteţi în postura dopului care a ajuns să se creadă mai important ca sticla. Iată, soldaţii din escortă, care-s oameni din popor, vă ascultă şi nu vă înţeleg.

Pentru ce trebuie să ne înţeleagă?

Asta e. Nu vedeţi că v-aţi rupt de popor?! Ştie el, poporul, ce gândiţi voi acolo?!

Kudreavţev avea cei mai mulţi filozofi adunaţi grămadă de pe toată peninsula. Reeducarea la care făcea referinţe şi pe care punea mare preţ statul avea un singur scop: să-i dezveţe să gândească. Iar mai exact: să-i dezveţe să gândească astfel. Adică steril. Fără nicio posibilitate de aplicare a gândirii lor la edificarea noii societăţi.

Ca să fie auzit mai bine, după ce deşerta conţinutul din prima sticlă, se urca în picioare pe masa acoperită cu stofă roşie, reproşându-le celor mai mari savanţi din ţara care ocupa a şasea parte de pe glob:

Vorbesc inutil, pentru că nu-i cine să mă înţeleagă!

Apoi prindea să se răstească la ei:

Bă, voi sunteţi cu toţii căzuţi din căruţa vieţii, unul într-un fel şi altul – în alt fel. Ce s-ar face lumea dacă toţi ar gândi şi nimeni n-ar mai munci?! Paraziţilor! Vai de capul vostru! Cum vă mai ţine pământul?!

Îi considera deşeuri umane, care urmau să fie reciclate sau să dispară.

Mi se vor ierta multe, dacă voi reuşi să fac din voi oameni, zicea el visător, dar dânsul nu făcea trimitere la Cel de Sus, ci la cei care urmau să închidă ochii la furturile pe care le efectua aproape demonstrativ din raţiile deţinuţilor, care şi aşa se hrăneau mai mult cu vânt.

Deocamdată însă, asta-i muzica ce-mi place: geamătul de suferinţă al individului căzut în mâinile mele. În el desluşesc plânsetul omului nou care se naşte.

La una din lecţii un deţinut l-a întrebat pe Kudreavţev:

Credeţi că ceea ce ne vorbiţi dumneavoastră la seminare ne va prinde bine în libertate?

Libertate?! reacţionă el. Ce cuvânt obscen! Uitaţi-l!

Către sfârşit ordona milităreşte, cu glasul lui stâlcit de alcool:

Ddeţinuţi, ppe loc rrrepaus!

De cum părăseau clubul sau platoul de instrucţie, ascultătorii seminarelor uitau imediat de tot ce le vorbise Kudreavţev. Dacă ar fi fost picaţi cu ceară sau ar fi fost puşi să stea desculţi pe o plită încinsă, niciunul dintre ei n-ar fi putut reproduce nici măcar o frază, nici măcar un singur cuvânt din cele enunţate de Kudreavţev. Era o reacţie firească a acestora, care se duceau la întâlnirile cu el cu un singur scop: să nu-l audă, să stea câteva ore fiecare cu gândurile lui, ca şi cum dânsul nici n-ar fi fost prezent acolo.

Mendelstam i-a spus într-o zi lui Ulmu:

Cineva mi-a vorbit că demult, în copilărie, Kudreavţev a fost şi el om. Dar de fiecare dată după ce-l ascult, încep să mă îndoiesc tot mai mult şi mai mult de acest lucru.