„Toate sunt clare, numai eu sunt tulbure."
Lao Zi
Luna se rostogolea din urma trenului ca un bulgăre de foc peste întinsurile moleşite, sărea de pe un deal pe altul, de pe creştetul unui pâlc de salcâmi pe celălalt, atingând doar din când în când pământul.
Mihai Ulmu se bucura că era noapte, că niciunul dintre condrumeţi nu-l vedea în bezna vagonului şi nimeni nu-l întreba nimic. Încerca să se deprindă cu tăcerea (nerevenindu-şi încă din şocul interogatoriilor, pasagerii acelui tren aleseseră să tacă), cea pe care o jinduise de atâta timp, ca dintr-o dorinţă de a redeveni el însuşi.
Trenul ducea noaptea cu el. Era o închisoare pe roţi, care nu oprea în gări decât rar. Şi atunci – pe linii laterale, discrete, pentru a i se ataşa alte vagoane, ticsite şi ele cu condamnaţi.
Erau garnituri alcătuite din zeci de vagoane pentru vite, care aveau în partea de sus guri de aerisire protejate cu gratii metalice, ca să nu poţi scoate capul printre ele. Probabil că întreg trenul duhnea rău, de vreme ce aerul care venea de afară era tot aerul dinlăuntru, ce nu putea fi nici el respirat decât cu silă. Oricum, era ceva mai puţin fierbinte, şi asta dădea o impresie de împrospătare. De aceea rândul celora care se înghesuiau în faţa răsuflătorilor – câteva minute, cel mult – era mare.
În zori traversară Nistrul pe la Tighina, simţi acest lucru după aburirea acestui râu al copilăriei sale, pe care-l cunoscu la Cetatea Albă. Îşi lua rămas-bun de la el, de la aceste locuri dragi. Le va revedea vreodată? Într-o clipită i se amestecară în minte de-a valma: oameni, rude, grădini, lanuri, pâraie, schituri, locuri, şcoala din Poiana, chipuri de elevi şi profesori, mama, tata, care i se perindau ca într-un film ce rulează cu viteză maximă.
Soarele sfărâmă peisajele în milioane de cioburi. Abia atunci Mihai putu să-şi vadă condrumeţii, această masă tăcută, învinsă. Puteai crede că toţi aceştia uitaseră să vorbească. La un moment dat, i se făcu teamă de linişte. Şi-i şopti unui bărbat de alături: „Buna dimineaţa". Acela se uită speriat în părţi şi-i spuse: „Eu nu sunt vinovat", străduindu‑se să-şi facă loc cu coatele printre alţi deţinuţi şi să dispară în curând undeva după spatele acestora către capătul celălalt al vagonului.
După acest moment de derută, un bătrânel s-a dat mai aproape de urechea lui Mihai şi i-a şoptit, confidenţial:
Nici eu nu sunt vinovat!
Ulmu l-a privit în ochi şi i-a spus:
Aici toţi sunt nevinovaţi!
Apoi a adăugat:
Vinovaţi sunt acei care ne-au condamnat.
Interlocutorul lui se prefăcu imediat că doarme.
La lumina zorilor vagonul era ca un amestec straniu de frică, de înduioşare, de lacrimi, de nădăjduire, de supărare, de sclavie consimţită, de încăpăţânare, de resemnare, de omenesc.
Era un tren lung, cu peste 50 de vagoane, toate pline cu deţinuţi, pe care-i ducea ca să-i ascundă undeva la marginea lumii.
Pe câţiva zeci de metri pătraţi stăteau înghesuiţi unul în celălalt câteva sute de bărbaţi. Şi dacă în prima noapte, şocaţi încă de cele prin care trecuseră, fiecare se străduia să fie tolerant cu vecinul său de suferinţă, în zilele următoare aproape fiecine dădea glas supărării, dar nu faţă de cei care-i urcară în acest „tren al disperării", ci faţă de cel de alături: că-l calcă pe bătătură, că-l împinge, că se holbează, că doarme răsturnat peste dânsul, că pute de la el, că-l sâcâie.
Era aproape imposibil să te mişti, de parcă oamenii fuseseră cimentaţi între ei. Dacă te lăsai învins, răpus de oboseală, riscai să te prăbuşeşti pe pardoseala de fier sau peste vecin. Şi doar în măsura în care la gări erau scoşi cei morţi, li se părea că locul devenea un pic mai larg şi parcă respirau ceva mai în voie.
La deschiderea vagoanelor, în câte-o haltă părăsită la vreme de noapte, supravegheată de soldaţi înarmaţi, erau culeşi decedaţii, cei mai mulţi asfixiaţi, şi aruncaţi de-a dreptul în câmp, fără să mai fie îngropaţi în pământ.
„Începe să ne bucure moartea noastră", surprinse Mihai Ulmu un sentiment general, nerostit.
Oameni storşi de puteri, obosiţi, disperaţi, se întrebau prin întuneric: „Oare unde suntem?", „Ce gară-i asta?", „Unde ne duc?"
Erau hrăniţi cu peşte sărat, ca să-i chinuiască setea şi să slăbească fiziceşte, ca astfel să fie inapţi pentru evadări.
Aceşti oameni deveneau fericiţi când, la câte-o gară uitată, soldaţii din escortă făceau pentru ei coridoare prin care să treacă de la vagon până la vreo cişmea, ca să-şi potolească setea şi să-şi răcorească frunţile.
Într-o noapte, când trenul pătrunse într-un mare oraş, cu clădiri uriaşe, Mihai Ulmu zări în depărtare, între cupole fără de cruci, reflectându-se pe cer turnuri cu stele rubinii şi zidurile de cărămidă roşie ale unui Kremlin maiestuos.
Trenul opri pe o linie secundară, departe de gară. Când îl văzu pe un tânăr trecând pe lângă vagonul lor, Ulmu îl întrebă, curios:
Tinere, ce oraş e acesta?!
Acela se uită speriat în părţi şi, privind către ferestruica de unde îi veni întrebarea, răspunse:
Nu ştiu, şi se grăbi să dispară în noapte.
Peste un timp, trecu pe alături şi un bărbat între două vârste. Ulmu repetă întrebarea:
În ce oraş suntem?
Auzi acelaşi răspuns:
Nu ştiu!
De la gara Nu-Ştiu urmară alte zeci şi sute de alte gări, mai mari sau mai mici.
Călătoria lor părea să nu mai aibă sfârşit. Trăiau zile care semănau ca două picături de apă, într-o călătorie pe care deţinuţii începură să o creadă veşnică, de parcă fuseseră condamnaţi la ea pentru toţi cei 15, 20 sau 25 de ani. Trecură prin sute de oraşe şi localităţi rurale, peste râuri late ca marea, prin munţi sfredeliţi dintr-o parte în alta, dar Siberia nu se mai apropia.
Mihai Ulmu nu ştia despre Siberia decât că râurile şi lacurile ei sunt îngheţate unsprezece luni din douăsprezece. Că Siberia e ceva ca o altă lume, dintr-o altă viaţă, de neimaginat, de nemărturisit. Toate acestea le aflase, pe când era elev, din analele de geografie.
Îl impresionau întinderile ei, de continent.
După Ural trenul orbecăia, slobozind în urma lui rotocoale albe de fum, fără să mai oprească. Mihai Ulmu începu să aibă coşmaruri. I se părea că trenul trecea prin aceleaşi gări prin care mai trecuse.
În una dintre amiezi văzu chiar o gară care semăna leit cu cea din orăşelul în care fuseseră urcaţi în tren. Avea sentimentul că această călătorie a lui durează luni, dacă nu chiar ani de zile.
Într-o noapte îi venise rândul să stea în dreptul răsuflătorii zăbrelite şi să respire aer curat: luna fugea pe sub nori ca o roată desprinsă din osie, el trăgea cu gura aerul în piept, fără să se sature, când apăru un alt tren din direcţie inversă, în al cărui geam zări postat un chip care i se păru cunoscut: o tânără care semăna ca două picături de apă cu una dintre elevele lui – Răzeşu?!, aşa i se părea că i se spune, Maria?!, Maria Răzeşu?!, care parcă, în acea fracţiune de clipită, cât trenurile aproape că se şterseră unul de celălalt, îi făcuse şi nişte semne disperate cu mâna. Dar, ce să caute ea în Siberia? Ce să facă o fată din Poiana prin aceste pustietăţi? Le puse pe toate pe contul oboselii sale. Trenurile se îndepărtară şi el cedă locul din faţa ferestruicii altui osândit. Dar acea vedenie îl urmări multă vreme. Se vede că nu se putea despărţi de şcoală, de Poiana, de elevii săi.
După mai multe săptămâni de calvar, trenul opri la Habarovsk.
Mai întâi, soldaţii din escortă scoaseră morţii din vagoane şi-i înşiruiră pe peronul gării. Abia după asta fură invitaţi viii să coboare. Au fost duşi în coloane către port, unde au fost îmbarcaţi în nişte barje care îi transportaseră pe râul Amur până la Nikolaevsk-pe-Amur, de unde ajunseră în câteva zile la Magadan.
De la Magadan, îmbarcaţi în camioane, au sosit la Zarianka, în „Lagărul Morţii". La poartă pe o pancartă uriaşă, ca o sfidare, scria: „Bine aţi venit!".
La Zarianka se aflau celebrele zăcăminte de minereuri. Se zice că acolo oamenii calcă pe aur.
Stăteau toţi cu boccelele în mâini în curtea largă a închisorii.
Mihai Ulmu compară viaţa lui cu o ceaşcă spartă sperând, încă mai sperând, că, odată trezit din acest coşmar, timpul va fi dat înapoi şi el va putea lipi cioburile ceştii sparte la loc.
