Staihnov

Mistrețul cu colți de argint, de Ștefan Augustin Doinaș
          
          Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
          prin inimă neagră de codru trecea.
          Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
          cântă dintr-un flaut de os şi zicea:
          
          - Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
          mistreţul cu colţi de argint, fioros,
          ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
          copita şi blana şi ochiul sticlos...
          
          - Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
          mistreţul acela nu vine pe-aici.
          Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
          ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...
          
          Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
          privea printre arbori atent la culori,
          lăsând în culcuş căprioara cuminte
          şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
          
          Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
          - Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
          mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
          veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...
          
          - Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
          zicea servitorul privindu-l isteţ.
          Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
          Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
          
          Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
          - Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
          mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
          veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...
          
          - Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
          zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
          Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
          Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
          
          Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
          - Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
          mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
          veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...
          
          - Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
          zicea servitorul râzând cu dispreţ.
          Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
          Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
          
          Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
          cum stă în amurg, la izvor aplecat,
          veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
          îl trase sălbatic prin colbul roşcat.
          
          - Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
          oprind vânătoarea mistreţului meu?
          Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
          Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

Paharul, de Ion Mureșan
          
          E o noapte feerică. Luna tremură galbenă și rotundă în pahar.
          Îmi bag degetul în pahar. Apoi îmi bag mâna până la cot în pahar.
          Apoi îmi bag mâna până la umăr în pahar.
          Vodca e rece ca gheața.
          
          Pe fundul paharului este o lespede mare de piatră.
          Mai sunt frunze moarte și rădăcini negre.
          Mai este o cizmă de cauciuc spartă.
          Pe fundul paharului mai este o sobă ruginită.
          
          Îmi bag capul în pahar. Vodca e rece ca gheața!
          Deschid ochii în pahar. În pahar văd bine și fără ochelari.
          Zic: totu-i vis și armonie!
          
          Lespedea de piatră este albă cu vinișoare roșii.
          Acum văd dihania. Acum o aud cum toarce molcom ca o pisică.
          Îi văd picioarele albastre. Îi văd coada grozavă, ieșind de sub lespedea de piatră.
          
          Lângă lespedea de piatră curge un izvoraș limpede. El susură cristalin peste pietricele.
          În jurul lui, iarba e veșnic verde. În iarbă cresc flori gingașe.
          
          În izvoraș înoată copii mici cât păpușile. Ei înoată cu mișcări uluitor de iuți.
          Ei înoată îmbrăcați în rochițe și cămășuțe și pantalonași în culori vesele.
          
          Sunt îngerașii de pahar. Îngerașii de pahar nu mușcă și nu fac rău nimănui.
          
          Îmi vine să vomit de milă. Îmi vine să vomit de tristețe.
          Îmi vine să vomit gândind că aș putea să înghit un îngeraș de pahar.
          Îmi vine să plâng la gândul că el ar fi, brusc, foarte singur,
          să plâng la gândul că el ar plânge toată noaptea cu sughițuri în mine,
          să plâng la gândul că el ar putea cânta în mine cântece de la grădiniță.
          El ar putea cânta cu voce subțirică – vine, vine primăvara!
          
          Cu unghiile-nfipte în spinarea dihaniei, cobor spre fundul paharului.
          Acolo e o lespede de piatră cu vinișoare roșii.
          Acum stau lungit pe lespedea de piatră cu vinișoare roșii.
          
          Departe, în pahar, latră un câine. E toamnă. E ziua eclipsei.
          Luna rotundă și galbenă tremură-n pahar.
          Printr-un ciob de sticlă, afumat cu lumânarea, văd cum un muscoi negru trece peste bec.
          Cu unghiile-nfipte în spinarea dihaniei, îi trag capul de sub piatră.
          

Georgica a X-a, de Mircea Cărtărescu
          
          țăranul e pe câmp
          el are și-o nevastă
          nevasta un copil
          copilul un viitor minunat
          primit cadou de întâi april
          țăranul și-a îngrădit bătătura
          cu un gard de reclame și mărăcini
          soarele îl primește în conserve
          pe banderolele lor rulează un film
          ultrasecret în care se poate vedea
          cum ies din pământ turelele grâului
          cum semințele parașutate mitraliază
          ciorile care n-au prins cursa de seară
          a înarmărilor cum bugetul
          țăranului beligerant se colorează
          ca turnesolul în grena.
          femeia lui scoate din frigider
          niște salam și halva
          își înfige în pâinea bronzată
          dinții de fier.

"Tramvaiul 2" de Leonid Dimov
          
          Nu-ți pierde cumpătul. Cetatea
          Decolorată ne-a-nșelat:
          Străzile, turlele, etatea
          Sunt parcă dintr-un alt veleat.
          
          Suind alee alburită
          Clădirile parc-au oftat.
          În jur, pădurea-i înnegrită
          De plante dintr-un neam ciudat.
          
          Dar, iată, ocolind pădurea
          E chiar tramvaiul nostru 2
          Și chiar Iisus zâmbind aiurea,
          Sus, pe platforma dinapoi.

"Nihil" de George Bacovia
          
          Ce trist amor
          Să vrai,
          Să stai,
          Cu cei ce mor.
          
          Si ce avânt
          Să treci,
          Pe veci,
          Într-un mormânt.
          
          Ce fără rost
          Trăind,
          Gândind,
          De n-ai fi fost.
          
          Si ce cuvânt...
          Mister,
          În cer,
          Si pe pământ.

"prefață" de Virgil Mazilescu
          
          și după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe - curajul și puterea (omenească) s-au topit ca aburul
          
          și altceva în afară de faptul că m-am născut și că trăiesc și că probabil voi muri cutremurându-mă (ceea ce de altfel am vrut să spun și acum doi ani și acum trei ani de zile) deocamdată vai nu pot spune
          
          îmi reiau prin urmare vechea limbă: începând chiar din clipa de față. o sucesc o mângăi o bat cu sete. dar sintagmele stranii în care (se spunea că) sufletul meu doarme ca într-o vizuină pierdută nu mă mai ademenesc. degetele subțiri care vor săpa canale-n pădure și se vor întoarce acolo mereu și vor intra încetul cu încetul în putrefacție? degetele subțiri nu mă mai tulbură

buna seara. am venit sa spun ca mi place poezia dvs=))

"Doar tu" de Ștefan Augustin Doinaș
          
          Când omul, prăbuşit, la început,
          în iarba duşmănoasă şi-n ţărână
          adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană,
          miresmele ce se-nălţau din lut
          şi, nemaivrând ostatic să rămână
          sub zarea strivitoare ca un scut,
          se răsucea s-o urce, renăscut
          şi se-agaţă de fulgere c-o mână,
          acea cumplita smulgere din smoală
          cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
          fu primul dans în care se zbătu,
          elan de floare palidă, involtă,
          vibrat pe scări de sunete spre bolta
          pe care-n mers îl aminteşti doar tu.

"Replici" de Mihai Eminescu
          
          Poetul
          
          Tu ești o undă, eu sânt o zare,
          Eu sânt un țărmur, tu ești o mare,
          Tu ești o noapte, eu sânt o stea -
          Iubita mea.
          
          Iubita
          
          Tu ești o ziuă, eu sânt un soare,
          Eu sânt un flutur, tu ești o floare,
          Eu sânt un templu, tu ești un zeu -
          Iubitul meu.
          
          Tu ești un rege, eu sânt regină,
          EU sânt un haos, tu o lumină,
          Eu sânt o arpă muiată-n vânt -
          Tu ești un cânt.
          
          Poetul
          
          Tu ești o frunte, eu sânt o stemă,
          Eu sânt un geniu, tu o problemă,
          Privesc în ochii-ți să te ghicesc -
          Și te iubesc!
          
          Iubita
          
          Îți par o noapte, îți par o taină
          Muiată-n pala a umbrei haină,
          Îți par un cântec sublim încet -
          Iubit poet?
          
          O, tot ce-i mistic, iubite barde,
          În acest suflet ce ție-ți arde,
          Nimic nu e, nimic al meu -
          E tot al tău.

Sufletul tău funcționează cu lemne,
          Iar al meu cu electricitate.
          Dragostea ta umple cerul de fum,
          A mea e din flăcări curate.
          
          Totuși vom mai merge împreună
          O bună bucată de pământ,
          O bună bucată de cer,
          O bună bucată de lună.
          
          Vom fi fericiți pentru iarbă
          Și pentru lac,
          Vom râde pentru copac,
          Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură
          Și vom ține un moment de reculegere
          Pentru fiecare cotitură.
          
          Ne vom lua după umbra mea
          Care merge înainte,
          Ne vom lua după primul gând,
          Ne vom lua după două-trei cuvinte.
          
          Până când ne va ieși în cale
          Sfânta Vineri
          Să ne spună printre altele
          Că nu mai suntem tineri.
          
          Și că ea n-o să ne mai dea de-acum
          Nici electricitatea pentru flacără,
          Nici lemne pentru fum.
          
          Marin Sorescu - Poveste
          
          
          ❤️❤️❤️