confesiune

Se pare că au mai rămas 4 ore jumate până la examen și eu nu mai știu de pe care caiet să învăț. 
          
          totuși cred că mă voi descurca, între timp abia aștept să cobor jos și să-mi iau cafeaua aia bună de la splendoarea mea de cafenea

Mai trăiesc, da

să pui un copil de un an să-ți recite Shakespeare, ori pe mine să rezolv ecuații de a 12-a, la matematică, același lucru.
          
          nu le-am avut cu cifrele la nivelul ăsta vreodată, eu sunt femeie, eu iubesc cuvintele.

ce mai faceți, omuleți? cum mai sunteți?

și poate-mi e predestinat
          să mai cunosc încă un om,
          cu suflet tot la fel de cald,
          de blând, frumos, mângâietor...
          
          poate că eu am fost defectă
          și-n tot acest timp am greșit,
          posibil nu am altă viață —
          să nu mai ies din ce-am  trăit.
          
          și dacă acesta e blestem,
          și-s condamnată să-l trăiesc, 
          până unde se-ntinde viața?
          când e moral s-o părăsesc?
          
          noi două avem același nume,
          poate și-aceleași pasiuni...
          se prăbușesc toate în mine
          și nu mai vreau să le adun.
          
          tot ce-am văzut cândva frumos,
          acum îmi spun că e la fel...
          că n-am nici cosmos, nici lumină,
          nu știu ce sunt, nu știu ce sper. 
          
          dacă sunt numai o oglindă,
          pe cerul tău, mai înstelat,
          te rog pe tine să mă spargi, 
          să uit că-am fost și-am existat.

tu ești purtat de valuri negre,
          eu-mi rătăcesc gânduri în fum,
          unde putem fi noi pereche? 
          unde sunt sufletele acum? 
          
          nu ne-auzim nici când țipăm,
          se rup și nopțile-ntre noi...
          și diminețile-s pustii,
          cu praf de dor și umeri goi.
          
          miros închis, de mucegai,
          căci trandafirii-au ofilit...
          și nu pot să renunț la ei, 
          c-aș renunța la ce-am iubit.
          
          ți-aș ține-n viață amintirea,
          chiar de ar fi cu ea să mor. 
          căci ce e viața, pân' la urmă,
          pentru un trup, lipsit de om?
          
          și fără suflet ce trăiește, 
          cum să știu eu dacă exist?
          când pielea îmi îmbătrânește, 
          iar ceasul a încetinit...
          
          corabie de nopți pierdute,
          cu pleoapele-nchise de dor...
          și dacă-am existat vreodată, 
          știu, c-am simțit al tău fior. 
          

nu am somn. și nici peștișor de aur.
          
          
          am pierdut de două ori

Dacă la noapte am să plec
          Și n-am s-apuc să spun nimic,
          Din toate dorurile mele 
          La tine m-aș opri un pic. 
          
          Aș trece lin prin casa ta, 
          Fără să simți vreo adiere,
          Deși te-aș strânge mult la piept, 
          Și ți-aș mai da o mângâiere...
          
          Iar din privirea ta pustie,
          Să pot să știu că îți e dor,
          Că acum mă privești, cu milă, 
          Ca pe un suflet muritor. 
          
          Din glasul tău, cândva duios, 
          Să pot să simt că-ți pare rău, 
          Că nu ai fost când trebuia
          Și nu ai spus, la rândul tău. 
          
          Din ochii tăi înlăcrimați,
          Privind cu teamă către cer,
          Să poți să știi că nu-ți fac rău,
          Și nu mai vreau nimic să-ți cer. 
          
          Și tu, din suflet, dacă ai,
          Să poți să-mi zici c-am fost iubită,
          Căci poate acum am să te cred
          Și pot pleca mai liniștită. 
          
          Dacă la noapte am să plec 
          Și n-am s-apuc s-ating un vis,
          Să ai regretul și să știi—
          De dorul tău nu l-am atins.

buna

ȘII DE CE ȘI DE CÂND S-AU ȘTERS MESAJELE OE APLICAȚIA ASTA?!
          
          eu mai reciteam niște conversații pe aici, mulțumesc frumos.