💚

— "Fă o poveste scurtă, amuzantă cu următoarele elemente", mi-a spus prietena mea, aruncând o pungă de popcorn spre mine.
          
          — Bine, ascultă:
          
               Era o zi toridă de vară, iar pe terasa cafenelei „La Broscuța Isteață”, atmosfera era tensionată. Ana și Ioana se priveau fix, ca două cowboy înainte de duel. Mai era și un bar "Pace". Popa zicea să mergem în pace, așa că acolo ne-am dus....
          
          — Înfruntă-mă ca o doamnă! a spus Ana, ridicând sprânceana amenințător.
          — Nu am nimic cu tine, așa că nu te mai purta ciudat, i-a răspuns Ioana, sorbind teatral din frappe-ul ei.
          
               Situația era complicată. Se certaseră dintr-un motiv stupid: Ana îi împrumutase Ioanei o rochie superbă pentru o întâlnire, iar Ioana, dintr-un exces de zel, o returnase… închiloțată. Practic, în loc să o spele, o băgase în dulap direct peste lenjeria ei.
          
               În timp ce tensiunea creștea, de la masa alăturată, un tip pe care îl bănuiam că e hoț de buzunare șoptea misterios:
          
          — Detest hoții de buzunare, dar vreau să devin unul...
          
               O declarație care mi-a ridicat multe semne de întrebare, dar nu era momentul să dezbat principii morale. Apoi, din senin, Ana a aruncat bomba:
          
          —Mi lo șorapu din chișor !!!!
          — Când ne-am despărțit, mi-a zis SĂ TREC PESTE EA mai repede, să fiu frumoasă și fără ea, să nu o am doar pe ea, că muritorii nu decid cât durează o iubire, că există și despărțiri, să o luăm ca pe o joacă..... asta chiar nu știa că eu nu aveam permis atunci?
          
               Răsuflând zgomotos, Ioana a schimbat subiectul:
          
          — Știi ce? Hai să nu ne mai certăm. Uite, îți fac cinste cu o cafea. Și fii atentă, azi am avut noroc la examen, am ciupit un 9! PACE, PACE între două dobitoace. Dobitoaca cea mai mare are pene pe spinare, dobitoaca cea mai mică are pene pe burtică...
          
               Tensiunea s-a risipit, iar eu am rămas acolo, contemplând absurditatea situației și întrebându-mă dacă tipul cu hoții de buzunare o fi trecut la fapte între timp...
          

     Într-o zi de toamnă, stând pe canapea cu telefonul meu vechi din clasa a 8-a, mă gândeam la lucrurile importante din viață: de ce să nu-ți faci o casă cu șase pereți? Adică, serios, cine are nevoie de atâția pereți? SICRIU GEN
               Nici măcar nu știu cum ar arăta... un fel de hexagon? Când i-am spus mamei gândul meu profund, mi-a aruncat o privire de „n-am timp de prostiile tale” și mi-a zis să ies din casă.
          
          — Încă 100 de lei, că după treaba asta nu mai ies o săptămână! am negociat eu.
          
               Înainte să mă dea afară, m-a întrebat ce culoare prefer la sicriu. Așa, din curiozitate. O întrebare foarte potrivită pentru un copil al său.    
               Afară, mă întâlnesc cu Andrei, care tocmai terminase de detestat ceva nou. De data asta, profesorul de desen și profesoara de engleză.
          
          — Hai să facem o provocare, să-i zici Ioanei că o placi!
          — Detest provocările genul ăsta: despărțiri, înșelat, declarații de dragoste false, s-o fac geloasă, etc....
          
          În timp ce discutam, pe stradă trece un domn în vârstă care oftează:
          
          — Mă, după pensie fac bradoși. Ce-oi avea acu, că-s tânăr?
          
               Aprob din cap și mă întreb dacă și eu voi gândi la fel peste 50 de ani. Cu cât îmbătrânesc, cu atât arăt mai tânăr. La 16 ani arătam de 30, la 18 arăt de 20... cine știe, poate la 50 o să par de liceu. Brusc, apare Ion Luca Caragiale. 
               Sau un domn care seamănă cu el, certându-se cu niște unguroaice. Încerc să-l ignor, dar mă fascinează cum își ia notițe. Probabil se inspiră pentru o schiță nouă. În fine, mă întorc acasă, iar mama mă întreabă:
          
           

     Într-un oraș în care fiecare avea câte o obsesie ciudată, Ana era regina ciudățeniilor. Îi plăcea să mănânce lalele. Soțul ei, în loc să fie uimit sau să fugă, îi lua câte două buchete – că, na, dacă îi place, măcar să aibă de unde alege.    
               Dar, după ce a prins-o mestecând cu poftă la masa festivă de Paște, în timp ce invitații se uitau oripilați, a decis că poate ar fi mai bine să-i ia doar cactuși de acum.
          
               Între timp, vecinul lor, Doru, avea o mare problemă: telecomanda. Nu pentru că nu mergea, ci pentru că și-o dăduse la reparat și, surpriză! I-a fost returnată, dar fără bani înapoi.  
               „Unde sunt restul banilor, mă? I-ai băut? Mergi pe principiul comunist că mai bine ieftin decât bun?” – striga ea disperată, în timp ce încerca să schimbe canalul cu o furculiță. "Ți-am dat bani să-mi cumperi alta, nu s-o repari pe-a veche!".
          
               În alt colț al orașului, un grup de elevi stătea pe o bancă și discuta despre istorie. „Pe vremea mea, la 17 ani, puteai să-ți dai seama cu cine votează cineva doar după cum arată și vorbește”.
               Spunea un bătrân care apăruse de nicăieri. „Și tot pe vremea mea, aveam mai mult timp liber! Acum, 3 ore de somn e lux... mă, asta e tot ce vreau, plus liniște! Nu că n-aș avea liniște, da' nu vreau s-o stric....așa că lasă-mă că mă bate nevasta!"
          
               Oana, colega de bancă a lui Doru din generală, încă trăia în propriul univers. 
          „Trăiesc într-un univers în care sunt încă în clasa a cincea și mi-e rușine de clasa a opta”, spunea ea, în timp ce încerca să evite orice contact vizual cu elevii mai mici decât ea. 
          "Nu vreau sa scot asta la iveală, deci voi fi normala până în mormânt".
          
            

     În fiecare dimineață, trec pe lângă fosta mea școală ca să ajung la liceu. Se aud bubuituri în pereți. Cică au bătut clasa de alături cu scaunele și țipau ca animalele când aveam istorie. Mi se pare normal. Istoria e grea.
          
               Ana mestecă absent o petală de lalea și oftează.
          — O petală am îngropat-o, una am mâncat-o și cu una m-am șters la fund. Asta înseamnă ciclu de viață, nu ce ne învață la școală.
               Soțul ei dă din cap și îi pune un cactus în față.
          — Poate ar trebui să treci la nivelul următor.
          
               Doru, încă frustrat de telecomanda lui, se ceartă cu un prieten:
          — De câte ori n-am venit eu și era autobuzul la și 20?!
          — Ba nu! Sunt 3 ture. Prima e la 16:15 dimineața, a doua la și jumate și a treia la fără un sfert. Dacă n-o prinzi nici pe-aia, ai belit-o.
          — Bă, asta minte mai bine ca noi.
          
               La liceu, Oana oftează:
          — Cu ce mă ajută maturitatea? Să nu repet greșelile din trecut? Uite la mine: acum 3 ani am băut oțet, nu mi-a plăcut. Peste un an, iar am băut, tot nu mi-a plăcut. Acu’ am probleme la stomac. Dacă mai prind o sticlă de oțet, jumate o beau în shot-uri, jumate o ard și arunc pe tine.
          
               Între timp, doamna Mariana îl analizează pe noul profesor.
          — Domnule, ați venit să predați sau să dați un concert rock pe chopper?
          El își aranjează smocul de păr de pe chelie și răspunde profund:
          — Trecutul e prezentul atunci când nu te-ai schimbat.
          — Ok, filozofule, să trecem la lecție.
          
               Iar Ana, fericită că poate controla lumea, îi zâmbește soțului:
          — Cu zâmbetul pe buze, îți voi suge creierii pe nări și inima ți-o voi scoate pe buric.
               Soțul dă din cap și îi pune un alt cactus în față.
          

     În România anului 2025 d.Hr., primul cuplu poliamoros recunoscut oficial își trăia viața de vis, sau de coșmar, în funcție de cine povestea. Simion, Călin și Maria se mutaseră împreună într-un apartament mic, dar plin de personalitate.
          
               Maria își petrecuse dimineața la muncă, unde șeful ei îi ceruse să „facă stele din căcatul vieții de metal.” Nu era sigură dacă era o metaforă sau doar avea probleme grave de exprimare, dar oricum, la întoarcere acasă, nu mai avea chef de nimic.
          
               Când intră pe ușă, Simion era ocupat. Ciudat. Până de curând, nu știa nici cum să deblocheze telefonul. Acum, brusc, îi dădea "ocupat"?
          — Ocupat? Păi bine, măi, acum ai și viață socială? întrebă ea ridicând o sprânceană.
          — Mami nu mă lăsa să vorbesc cu stângaci... era să zic gândaci, sau minori...sau stângaci minori, dar tot aia, murmură Simion, fără să ridice ochii din ecran.
          
               Călin, care își peria părul cu periuța de dinți (credea că nimeni nu știe, dar Maria știa și era gata să-l confrunte), veni la el cu o listă de cumpărături:
          — Ai aici o sumă fixă pe card, pinul și lista. Dacă lipsește un singur lucru, te dau afară!
          — În fine, și dacă ar lipsi, ai vrea să te mai duci să cauți? Asta contează, că vrei!
          
               Maria luă lista fără tragere de inimă și plecă. Când ieși pe ușă, îl auzi pe Călin vorbind la telefon:
          — De unde știi, nene cântecul?
          — Stau cu doi teroriști în casă. Și aș vrea să nu mai cânte nimeni lângă mine, că rămân cu șocuri, cânt nebunește prin veceu !
          
               La supermarket, Maria observă o fostă colegă de grădiniță. Îi ținu ușa politicos, dar un băiat veni în fugă și, în loc să-l lase să treacă, îi dădu ușa în picior. Colega îi mulțumi zâmbind, iar un grup de băieți din clasă apăru fix atunci:
          — Sunteți prietene? Eeeee, râseră ei, făcând din situație o telenovelă ieftină.
          

     Într-o noapte furtunoasă, undeva deasupra unui orășel adormit, un fulger pe nume Valerius avea chef de joacă. Așa că, fără să stea pe gânduri, a început să apară și să dispară în mod haotic pe cer.
          
          ⚡⚡⚡ – un trăsnet puternic.
          ⚡⚡⚡⚡ – un altul și mai aproape.
          ⚡⚡⚡⚡⚡ – deja becurile pâlpâiau în case.
          
               Valerius era foarte mândru de el. Se simțea ca un artist abstract, pictând frică pe fețele oamenilor cu fiecare descărcare electrică. Dar tocmai când se pregătea pentru finalul apoteotic al spectacolului său electric…ceva bizar s-a întâmplat.
          
          ⚡⚡⚡⚡⚡⚡⚡⚡⚡
          
               O față zâmbitoare imensă a apărut brusc pe cer, luminoasă și… prietenoasă? Nu era parte din furtună, Valerius era sigur de asta. Locuitorii orașului au privit în sus, întâi speriați, apoi confuzi.
          
          – Cine a pus un emoji în furtuna mea?! s-a indignat Valerius.
          
               Dar nimeni nu a răspuns. Zâmbetul cosmic a rămas acolo, plutind liniștit între norii întunecați, ca și cum făcea parte din marele plan al Universului. În acea noapte, Valerius și-a pierdut orice urmă de autoritate. Oamenii nu se mai temeau de el. În schimb, făceau poze cu telefonul, râzând și comentând:
          
          – Uite, un bug în realitate!
          – Poate Dumnezeu a trimis un LOL din greșeală!
          – Frate, ăsta e cel mai ciudat glitch de vreme pe care l-am văzut vreodată…
          
               Valerius și-a dat ochii peste cap (metaforic vorbind, pentru că nu avea ochi) și s-a retras supărat în nori. Părea că zilele lui de fulger temut erau oficial terminate. Dar undeva, sus, pe un server cosmic din dimensiunea secretă a realității, un programator interdimensional și-a dat seama că a greșit un cod.
          
          – Ah, dracu’, am pus un  în loc de ⚡. Oh, bine, prea târziu să repar…
          
               Și astfel, legenda fulgerului cu emoji s-a născut. Un glitch al realității? O glumă a divinității? Nimeni nu știe. Dar dacă într-o noapte furtunoasă vezi ceva mai mult decât simple trăsnete… poate că Valerius încă încearcă să-și recapete respectul.
          

Aș vrea să fiu un spiriduș, cu o vioară și-un arcuș .

Petrenții .

     La micul dejun, un coleg s-a așezat lângă mine și a început să vorbească în timp ce își turna cafea.
          — Îmi joci jocul și simt că tot eu sunt în avantaj, a zis el.
          — Câștigul tău e și câștigul meu... asta dacă nu vrei să semnezi actul prenupțial.
          — Ce?
          — Nimic.
          
               Am rămas blocată, cu lingurița în aer. Înainte să pot reacționa, a venit alt coleg, în plină criză existențială.
          — De nu voiam nimic în schimb, mă duceam dracu', făceam voluntariate la SMURD! a strigat, trântind un caiet pe masă.
          
               Lângă el, altcineva era absorbit de experimentul lui dubios.
          — Mi-era lene să pun altă cafea, am pus apă și am văzut că-mi place zațul cu apă rece. Până la urmă, e bună și lenea.
          
               Brusc, în cămin a răsunat un țipăt:
          — Nene, ce-mi luași de ziua bărbatului?
          — Pâine!
          
               Un râs isteric s-a auzit dintr-o cameră. Alt coleg tocmai realizase că avea examen în două ore.
          — Sunt puțin sado-masochistă, a murmurat colega de lângă mine. Prea puțin să-și dea cineva seama.
          
               În momentul ăla, o altă fată a intrat vijelios și s-a prăbușit pe un scaun. Avea un ochi vânăt. Un joc emoțional.....
          — Pe apel, eu cu ea avem vocile la fel. Am prins-o că vorbea cu tine și ți-am închis. Nu eram supărată pe tine, eram ocupată să o bat. De ce crezi că are ochiul așa bolboiat?
          "A spune orice vrea", nu înseamnă "a spune orice".
          
               Sunt recunoscătoare cu așa colegi.
          — Vă mulțumesc foarte mult, și cu tot dragul, să ne ajutăm în continuare reciproc. Vin vremuri grele! am zis, ridicând cana de zaț.
          

          O zi ca oricare alta
          
               Vineri amiază, la ora de Holocaust, profu’ Pârțăune ne explica cum să aprindem focul. Eu, optimistă, credeam că ne învață supraviețuire, dar cică era doar metaforic. Măcar a scos o busolă și ne-a anunțat că vrea să ne ducă cu cortul. 
               Asta suna mai bine, până când a început brusc să vorbească despre Al Treilea Război Mondial. Fără să apuc să procesez, ne învăța deja cum să ne facem un buncăr din pături și scaune. 
          
               Probabil voia să fie pregătit pentru un pârțag cosmic care urma să opărească lumea. După oră, m-am trezit în mijlocul unei conversații dubioase cu colegii. Unul zicea că are un job secret fără șef. Nimeni nu știa ce face sau dacă e șomer. Sună bine, dar miroase a combinație.  
                În timp ce încercam să deslușesc misterul, îmi trag degetul stâng de la genunchiul drept. N-aveți idee ce satisfăcător e. Până și gargameii de la masă s-au oprit din vorbit când m-am concentrat să fac mișcarea aia.
          
               În jur, toată lumea tot zice „mulțumesc”. Credeam că profu' dă teme la întâmplare dintr-o pungă, dar erau, de fapt, ouă Kinder. Am întins mâna să prind unul, dar cineva mi-a băgat un cot în coaste. 
               NIET COCONIET !!! Când am reușit în sfârșit să prind unul, mi s-a părut că piureul alb pe fața neagră de pe ou arată de parcă cineva ar fi ars-o la cuptor.