Primul gând.

Aseara am vorbit cu stelele. Iar ele mi-au raspuns. Le-am intrebat de el, l-am intrebat de ce ma face sa sufar. Le-am intrebat despre norocul meu, le-am intrebat de lume. Le-am intrebat daca sufera cand vad, de acolo de sus, rautatea de pe pamant. Nu este corect, Anelice. Chiar nu este corect. Ele sunt acolo sus, stralucesc nestingherite, fericite pe cerul nostru. Stelele ne aduc atata fericire, Anelice! Noi ce le oferim lor? Ce le oferim pentru prezenta calda pe care ne-o ofera in fiecare seara? Ce le oferim cand ne vorbesc. Mai ales, ce le oferim cand ne asculta? Stelele asculta, Anelice. Stelele mereu asculta. Ele ne sunt cel mai aproape de suflet, chiar daca nu ne dam seama. Cati poeti, cati autori, cati cantareti, pictori sau artisti si-au gasit alinarea in stele, Anelice? Destui, cu siguranta. Dar cati le-au si multimit stelelor? Stelele sunt inceputul si sfarsitul. Stelele sunt viata si moartea. Stelele sunt linistea si haosul. Stelele sunt noi insine, Anelice. Noi suntem stele.