1.

Dacă mi-ar fi zis cineva când am plecat de acasă că astăzi, marți, viața o să mi se schimbe, probabil i-aș fi râs în față. Bineînțeles că nu m-a avertizat nimeni, ce naiba?

Am făcut ce fac de fiecare dată când îmi ies din minți. M-am urcat în mașină și am gonit fără nicio destinație, folosindu-mă de muzică și de adrenalină ca să-mi golesc mintea. Pumnii îmi sângerau când am apucat volanul, dar nu m-am stresat să fac ceva în legătură cu semnele care le demonstrau oamenilor ceea ce deja știau: nu sunt un băiat bun. Nu sunt nimic.

Și uite-mă: habar n-am pe ce stradă, nici măcar numele cartierului nu mi-e familiar. Am oprit brusc motorul, lăsând câinele care a apărut de nicăieri să se dea dracului din calea mea, și-atunci am văzut-o. Gratiile negre de la gard nu mă lăsau să cuprind chiar toate detaliile, dar fata din spatele lor avea ceva care m-a dat complet peste cap, fiindcă am tras mașina pe dreapta și am făcut probabil cel mai dement lucru din viața mea: am lăsat geamul în jos și am privit-o.

Avea căștile în urechi și mătura curtea de parcă pășea pe lună. Nu-i păsa că dacă ar fi trecut un om pe stradă ar fi auzit-o cum fredona complet pe lângă ton. Nu purta o mască. Era sinceră, pierdută în spațiu, dar cu siguranță diferită.
Se lupta cu vântul și se încrunta de fiecare dată când acesta îi împrăștia frunzele strânse cu multă migală. Dar n-a renunțat nici măcar o clipă, deși era complet varză. De fiecare dată când lua hârtiile mai mari și se îndrepta cu ele spre tomberonul aflat mult mai în față, jumătate din ele îi cădeau pe jos. Le privea, apoi izbucnea în râs.

Și nu puteam să pornesc motorul și să plec, pentru că fata asta nebună îmi făcuse întreaga furie să se evapore, fără să știe.

N-ar fi trebuit să mă vadă acolo, dar soarta nu ține cont de...nimic.