i.

Poezia este și va rămâne mereu laboriosul drum al creației, în fața căruia se înclină, supuse, demnitatea, trăirea, logica și ființa. Să scrii poezie înseamnă să-ți poți înfrâna prozodia sinelui, instinctele altruiste și cele egoiste, puritatea și paradoxurile. Să te confrunți fără teama că te vei dispersa, să te poți transpune între cuvinte și să uiți, să simți repugnant de acut muzica vorbelor, să trăiești cu încredere. Să ai bravura de a naște doze întârziate de sânge, de a infuza câte puțin din halucinațiile nesfârșite și de a accepta expresivitatea în suflet și-n suflări, treptat. Prin perfuzii. Da, prin perfuzii, căci focul lichid este inserat în venele tale doar lent, pe măsură ce te descoperi. Iar astfel se descoperă și poezia, dacă presupunem că cel mai abstract locaș lăuntric al ființei omenești poate fi, cumva, cândva, în orice timp și-n orice circumstanță, descoperit.

Copertă realizată de @selkkiez.